Maramureș-tradiție

Maramureș – Mioritic și tradiție

Nimic nu se compară cu sărbătorile de iarnă petrecute acasă, în sânul familiei, însă pe lângă aceasta, mai este un lucru care ne aduce mai aproape de casă, mai aproape de țară: sentimentul de identitate națională, dat de lucrurile care ne fac să simțim apartenența noastră la poporul român, cu tradițiile și valorile noastre, cu gândurile și crezul nostru ce ne identifică și ne unește oriunde am fi pe acest glob. Însă nevoia de a simți apartenența noastă la aceste valori naționale crește pe măsură ce ne îndepărtăm de țară, cu cât suntem mai departe și pentru un timp mai îndelungat. Astfel, ajungem să căutăm rădăcinile noastre și să ne bucurăm de ele, ca măcar o dată pe an să ne amintim că suntem același neam și că trebuie să ducem mai departe ceea cu ce am fost crescuți.

În această iarnă, alături de prietena mea, am plecat acasă pentru a ne bucura de sărbători alături de familie, însă cum nu ajungem prea des acasă, am realizat că ar fi păcat să nu descoperim și niște fragmente de țară, bucăți de Românie unde timpul pare că a stat în loc, unde prispa bunicilor arată la fel ca și acum câteva zeci de ani, și anume pitorescul plai maramureșean. După câteva ore de condus pe șosele „șvaițer”, și anume drumul dintre coada lacului de acumulare Izvorul Muntelui și Pasul Prislop (inclusiv), am ajuns în sfârșit Borșa, prima localitate Maramureșeană de după Pasul Prislop, care ne-a întâmpinat, în sfârșit, cu o șosea nou asfaltată. Pentru a ne bucura pe deplin de tradițiile moroșene, am ales să petrecem anul nou în comuna Vișeu de Jos, unde am sperat că vom întâlni urători, urși și capre pe drum, pentru a ne delecta cu urăturile de odinioară.

Când am ajuns seara, gazda noastră ne-a întâmpinat cu un shot de horincă, așa cum se obișnuiește în zonă, după care am stat la povești despre tradițiile noastre care încă par că se păstrează în zonă, cel puțin din cum se prezintă în mass media. În realitate, spunea gazda, până și acolo au început să moară tradițiile de altă dată, copiii mergând în zilele noastre doar cu plugușorul și cu capra, sau cu „Viflaimul”, însă nici vorbă de urs sau chiar cerb, cum se obișnuiește în anumite zone ale Neamțului. Totuși, în zonă fiind o comunitate mare de ucraineni, am aflat că se colindă și se ură mai mult de Crăciunul și Anul Nou pe stil vechi, situate la 13 zile distanță de calendarul gregorian, pe stil nou.

În ajunul Anului Nou, pe străzile tuturor satelor prin care am trecut în drumul nostru spre principalele obiective din zonă, mai ales odată cu lăsarea serii am început să vedem tot mai mulți copii umblând cu plugușorul și tineri umblând cu mascații, cu capra sau cu Viflaimul. Unul dintre obiceiurile pe care le-am descoperit (nu neapărat bune) este acela că mascații se postează în fața mașinilor, forțând oamenii să oprească, pentru a le cere bani, de multe ori, fără a face ceva, măcar, pentru ei. Exact acest fapt ni s-a întâmplat și nouă, însă răspunsul nostru a venit prompt: acela că trebuie să cânte, să danseze, să presteze ceva pentru bani . În sfârșit, odată ajunși acasă, am primit și noi câteva rânduri de urători, dintre care doi copii care mergeau cu steaua, lucru foarte curios pentru noi, știind că se umblă cu steaua în prima zi a Anului Nou.

În schimb, Maramureșul ni s-a dezvăluit ca un loc mitic, unde tradiția nu așteaptă sărbătorile și nici invers. Există anumite obiceiuri moștenite din bătrâni care încă se perpetuează în anumite localități de către cei mai conservatori. Printre preferatele mele se numără cel al oalelor din copac: cu cât o familie are mai multe oale într-unul dintre copacii din curte, cu atât familia este mai înstărită, iar dacă în vârf se află o oală de culoare roșie înseamnă că au fată de măritat.

Un lucru demn de admirat este că orice moroșan are un costum popular, costum neschimbat de sute de ani de influențele de la oraș. Fiecare sat are propriul model de costum, astfel încât moroșenii își pot recunoaște, între ei, satul de proveniență. Mai mult, costumul popular este purtat cu mândrie în fiecare duminică, atunci când oamenii merg la biserică, astfel încât dacă prinzi o duminică pe ulițele satului maramureșean, cel mai probabil vor fi împânzite de culorile naționale și modelele etnice de pe costume.

Un alt aspect demn de menționat este lemnul, pentru care moroșenii au clădit un adevărat cult, fapt ce se poate observa mai ales din bisericile și porțile construite cu sârguință de meșteri locali iscusiți. Modelele complicate și vechimea obiceiului au adus mare parte dintre bisericile de lemn în Patrimoniul Mondial UNESCO. Porțile au avut încă de la început o semnificație, astfel încât, în perioad feudală, numai nobilii aveau voie să-și ridice asemenea porți înalte, însă asta nu s-a observat foarte tare, pentru că Maramureșul era plin de urmași ai cnejilor, omeni înstăriți și nobili. Trecerea porții înseamnă un adevărat ritual mitic, pe baza unei credințe deosebite, dar până și motivele sculptate au o bază mitologică, orientată spre cultul soarelui: cercuri simple și concentrice, soare cu chip uman, etc.

De asemenea, există o mulțime de meșteri populari, unii dintre ei declarați ajungând la nivelul de a fi primit din partea UNESCO titlul de „tezaur viu”, pentru excelența de a păstra și a dezvolta meșteșuguri vechi și obiceiuri populare românești. Nicolae Pitiș este unul dintre ei, acesta fiind un bătrân de 80 de ani, interpret de seamă a doinei maramureșene. După filmul „Pintea haiducul”, în care a fost invitat la București să cânte, câștigându-și, astfel, popularitatea, ca mai apoi să aibă șansa să uimească marile orașe europene cu cântecul lui, motiv pentru care a fost observat de către UNESCO și răsplătit pe măsură cu acest titlu onorabil. Printre alte meșteșuguri practicate cu mândrie de moroșeni (și mai cu seamă, de moroșence) sunt folosirea războiului de țesut, proces în urma căruia ies sumane, pături, genți, mare parte dintre acestea fiind vopsite tot într-un stil străvechi, folosind un tip de „colorant natural” preparat în casă: din urzică se obține verde, din scoarța de mesteacăn se obține negru și din crușin, maro. De asemenea, olăritul și confecționarea de măști sunt tradiții ce se păstrează și azi în sate precum Săcel, Vama și Lăpuș.

Voi continua într-un articol ulterior să vorbesc și despre obiective turistice din Maramureș și locuri pe care nu trebuie să le ratezi. Ca să fii la curent mereu cu ultimele noutăți, nu uita să te abonezi la newsletter scriindu-ți adresa de e-mail în formularul de mai jos.